Răbdarea este o virtute, o forță a voinței, echilibrului, cunoașterii și experienței. Înțeleptul știe că există un timp pentru orice acțiune, precum și o măsură. Se spune că fructele răbdării sunt dulci, și asta pentru că ea necesită timp și efort.

Îți las astăzi o povestire cu tâlc care-ți poate aduce multe beneficii dacă o vei înțelege cu adevărat.

Tâlcuirea lui Esop

Printre mireni abia dacă l-a recunoscut pe smeritul „Esop”, cel mic de statură. Acesta era un monah de la o chilie din apropiere, între două vârste, care poartă pantofii ca şi cum ar fi papuci, turtiţi la călcâi, fie iarnă, fie vară. Numele său de călugărie e Ilie, dar Iorgos îi spune „Esop” fiindcă de fiecare dată când deschide gura şi asta se întâmplă rareori ticluieşte povestiri spontane cu tâlc. Îi place foarte mult să urmărească grupurile de mireni, de obicei de la o anumită distanţă, şi nu vorbeşte decât dacă este întrebat sau când simte că are ceva de spus. Atunci când vorbeşte dă glas întotdeauna unei istorisiri încântătoare.

Odată, în timpul verii, într-o după-amiază când se afla la chioşcul pelerinilor, de faţă fiind şi Iorgos, un grup „mediteraneean, plin de viaţă”, vocifera, ajungând la neînţelegeri indiferent de subiectul discuţiei. Voci ridicate, tensiuni, aluzii, nervi, gesturi! „Esop”, care stătea discret undeva la distanţă, a observat că pricina tensiunii era un bărbat cu barbă, care avea prostul obicei de a întrerupe pe toată lumea şi de a nu lăsa pe nimeni să termine nici măcar o propoziţie, răspândind astfel, cu viclenie, o stare de nervozitate cu totul lipsită de sens. Şi, având şi o voce tunătoare, îi acoperea pe toţi ceilalţi, rezultatul fiind acela că ajungeau să se certe chiar şi din pricina lucrurilor asupra cărora erau de acord! Când cineva a cerut la un moment dat, indignat, părerea cuiva obiectiv şi neutru, din afara grupului, l-a găsit disponibil ca „arbitru” pe „Esop” şi i-a cerut să-şi exprime părerea. Şi acesta, în loc să îşi spună opinia, a povestit următoarea istorisire, făcându-i, de fapt, o descriere fidelă omului cu barbă:

„Odată, un tânăr monah împreună cu duhovnicul său experimentat au fost nevoiţi să iasă în lume cu anumite treburi. În trenul cu care călătoreau se afla şi un mirean care a început cu viclenie o discuţie despre Dumnezeu, declarându-se însă din capul locului ateu. Cu politeţe, cei doi călugări l-au lăsat să îşi exprime părerile, după care, printr-un semn discret, bătrânul i-a dat binecuvântare monahului tânăr să răspundă. Dar înainte să apuce monahul să termine o propoziţie, omul respectiv l-a întrerupt, exprimându-şi dezacordul faţă de ceea ce monahul spusese până atunci şi vorbind continuu. Călugărul tânăr s-a uitat întrebător la duhovnicul său, care i-a şoptit la ureche:

«Nu te mânia, fiul meu, ori este intimidat şi nerăbdător ca un copil, ori se simte foarte sigur pe el şi e lipsit de cumpătare.»

Tânărul monah nu a luat în seamă întreruperea şi a încercat să-şi termine cuvântul. Mireanul l-a întrerupt iarăşi, începând să vorbească. Monahul în vârstă l-a îndemnat din nou pe cel tânăr:

«Nu te supăra, fiule, nu e învăţat să discute, e mai necizelat. Cere-i politicos să nu te mai întrerupă şi o să respecte asta; nu este rău, sărmanul.»

Asta a şi făcut călugărul tânăr, dar, cu prima ocazie, interlocutorul său l-a întrerupt din nou cu grosolănie. Bătrânul l-a văzut pe ucenicul său că se aprinde şi a încercat să-l liniştească:

«Fiul meu, unii oameni sunt din firea lor nepoliticoşi. Ai răbdare şi învaţă-l politeţea prin propria ta politeţe!»

La politeţea ucenicului mireanul a răspuns însă din nou cu impoliteţe, întrerupându-l. Pe fruntea monahului au început să apară broboane de sudoare şi se vedea cum răbdarea îi era pusă la grea încercare. Din nou, liniştitor, bătrânul i-a zis uşor:

«Fiule, dacă e ispită de la diavol şi vrea să te facă să te mânii, nu cădea în capcana lui!»

Tânărul monah l-a prevenit pe un ton calm, dar ferm, să nu-l mai întrerupă, altminteri avea să pună capăt discuţiei. Celălalt i-a cerut pasămite cu părere de rău iertare, dar, îndată ce călugărul a zis ceva cu care el nu era de acord, a procedat ca şi mai înainte.

«Probabil că avem de a face cu un om bolnav psihic, fiul meu, care poate nu şi-a luat pastilele, i-a zis bătrânul. Fii de acord cu el în tot ce zice!»

Făcând ascultare de duhovnicul său, ucenicul i-a dat cuvântul « nebunului», care a refuzat însă să vorbească, fiindcă, după cum a zis cu emfază… voia să asculte părerile lor!

De îndată ce monahul a zis ceva ce nu a fost pe placul lui, a sărit din nou ca ars şi a început să vorbească. Bătrânul i-a şoptit din nou tânărului monah:

«Nu e nebun. Are egoism demonic. Fă-ţi cruce şi încearcă să îi arăţi că nu are dreptate. Ridică şi puţin vocea ca să îl înspăimânţi. Spre bine este. Să nu ne ia nici de papă-lapte!»

Ucenicul şi-a făcut cruce, a zis în gând o rugăciune scurtă, i-a cerut celuilalt cu hotărâre să îl lase odată să îşi exprime punctul de vedere şi a început să vorbească. Mireanul nu l-a lăsat nici de data aceasta să îşi ducă gândul până la capăt. Tânărul călugăr s-a întors atunci dezamăgit spre duhovnicul său:

«Ce să mai fac, părinte? Omul e incorigibil, are o problemă.»

«Nu acesta are o problemă, fiule, a oftat bătrânul monah, problema e la noi, şi aceasta are şi nume: se numeşte răbdare vecină cu prostia! Nu se poate, hai să plecăm de aici, fiindcă o să-l iau de gât!»”

Şi, spunând acestea, „Esop” a plecat brusc din mijlocul lor. Cei din grup au rămas fără glas. Iorgos nu mai putea de râs!

–

Inspirată din „O muscă la Sf Munte”, de Vasilis Frangopulos.

Foto: Dominik Schroder on Unsplash

Citește și despre alte taine străvechi aici.