Îi mulțumesc clientei că a dorit să facă parte din scrierea acestui articol și redau mai jos trăirea ei pe calea recăpătării clarității ochilor despre care am scris AICI.

Am purtat ochelari de la începutul adolescenței, ceea ce mi-a îngreunat oarecum viața. Dureri de cap, mai multă precauție, cheltuieli în plus… simțeam că mă îngrădesc, că îmi îngrădesc orizontul.  Așa începe povestea sa…

Niciodată nu mi-am pus întrebări: De ce purtăm noi ochelari? Care e legătura ochilor cu sufletul? Ochii fiind oglinda sufletului… expresie pe care o cunoșteam, dar căreia nu i-am dat vreo importanță. Singura dorință pe care o aveam pe vremea adolescenței era ca, pe când voi fi mireasă, să-mi pot arăta frumusețea de sub ochelari.

… până când am întâlnit pe cineva care m-a atras din priviri din prima clipă în care l-am întâlnit. Nu credeam în dragoste la prima vedere doar că atunci s-a întâmplat ceva mai mult decât fizic. Parcă ochii lui sau ceva din spatele acelor ochi voiau să-mi transmită ceva.

Și chiar mi-au trasmis. Atunci a început această frumoasă călatorie, neștiind unde mă va duce.

Acești ochi mi-au dat curajul să privesc lumea „în ochi”, – lume pe care nu o observasem până atunci, să încep să mă privesc pe mine prin ochii celorlalți, să-mi privesc chipul frumos pe care mi-l oferea însăși privirea, dar fără ochelari.  Începusem să-mi îndrăgesc chipul luminat, fără ochelari, din ce în ce mai mult. Ca mai apoi, prietenul meu sa mă roage să-mi dau ochelarii mai des jos, pentru a-mi privi chipul ce emana o blândețe  aparte, pe care nici eu însămi nu o cunoșteam. Acestea au continuat și cu ideea de a încerca corectarea dioptriilor printr-o operație. Îmi surâdea ideea corectării dioptriilor, fără prea mare efort din partea mea, fără să descopăr ce se ascunde cu adevărat în spatele acestor probleme de vedere.

Fiind atrasă de spiritualitate și începând să gust din informațiile conexiunii dintre corp și suflet, mi-am contactat mentorul meu drag și cald, Oana, având siguranța că există și o altă cale decât cea chirurgicală. Să descopăr mai multe despre această conexiune și ce se putea ascunde în spatele lipsei vederii mele. Ea m-a ajutat să înțeleg că lucrurile sunt mult mai complexe decât par, iar dacă mă confrunt cu această problemă este pentru că ceva se ascunde în spatele ei, ceva despre care sufletul meu știe și eu sunt pregătită să aflu. De acolo a pornit călătoria mea, la care s-au adăugat informații valoroase pe care le-am aflat din harta mea natală, unde mi-am zărit fațetele mele, luminoase sau mai întunecate, fațete care mi-au schimbat perspectiva asupra mea, a femiliei și a întregii lumi. Știam la ce am de lucrat!

A fost o călătorie frumoasă care m-a dus cu timpul la înțelegerea  problemei ochilor mei, cu fiecare moment de căutare interioară, mă apropiam mai mult și mai mult de sufletul meu. Cu fiecare descoperire m-am apropiat mai mult de esența mea.

Dacă cândva priveam această afecțiune ca pe unul dintre cele mai mari defecte ale mele, astăzi, cu mâna pe inimă spun că este binecuvântarea vieții mele, pentru că m-a ajutat să rescopăr cine sunt, să descopăr calea și sensul vieții mele. Dar și DRAGOSTEA MEA FAȚĂ DE ȚARA MAMĂ. Accesul la harta natală împreună cu dorința de a afla mai multe, mi-au deschis porțile spre multiple informații cu privire la istoria țării mele dragi. Cum o văd ochii sufletului și nu cei ai minții. Pe această cale am descoperit informații de o valoare aparte prin care al nostru părinte spiritual cu suflet luminat, Zalmoxis, din regresia de AICI, unde am început să gust din calea sufletului meu și să-mi înțeleg menirea. Doar începusem…

La un timp după ce mi-am pus întrebarea: Ce se ascunde în spatele acestor ochi? Am descoperit că ceva din mine simțea că oglinda sufletului avea ceva să-mi transmită, așa că am cerut răspunsuri suplimentare la aceasta printr-o regresie pe calea ochilor. Iar acolo am înțeles că această povară, (după cum eu o simțeam) era cadoul meu sufletesc de la mama!

Și amintesc doar câteva trăiri:

Eram pe malul unei ape întinse, eram un băiat mic, dar care își dorea să fie mare, ca ceilalți bărbați. Voiam să mă simt puternic și să arăt că și eu pot, doar că îmi stătea mereu în cale o energie ce mă cuprindea de jur împrejur. Ea nu reprezenta ceva rău, în esență, era ceva pozitiv pentru mine, dar eu simțeam că îmi stă în cale și mă împiedică de la evoluție, pentru că nu știam cum să o folosesc și să o interiorizez înlăuntrul meu. Era ca o perdea care voia să mă protejeze, doar că neștiind ce e, simțeam că mai mult mă încurcă la mers. Nu știam cum să o accesez, dar aceasta era în permanență cu mine, parcă era legată de mine. Și pare că era ceva ce mă ținea în loc… și poate chiar asta era și esența: de a sta în loc și de a mă opri din fuga asta de a fi mare și puternic, de a vrea să învăț deja de mic să fac lucruri responsabile, de a fi folositor, de a face lucruri ce încă nu țineau de vârsta mea, doar pentru a fi văzut, mare și puternic; dar, în același timp, de a pierde din vedere privirea asupra mea. Parcă doream să demonstrez lumii exterioare că pot și că sunt puternic. Ca un jurământ moral pe care l-am semnat cândva, față de cineva.

La un moment dat apare o femeie la mine care îmi spune: Ai răbdare tu cu tine și vei înțelege sensul acestei energii pe care o simți că-ți stă în cale, dar, care odată ce-i înțelegi sensul și o lași să-și găsească loc în inima ta, te va ghida să-ți umpli golul pe care îl simți.

Această energie era de la mama mea care murise și care mi-a lăsat-o să mă ajute în viață, iar eu, în loc să o accept ca pe o binecuvântare, am simțit-o ca un ghinion ce mă încurcă (drept dovadă, în viața prezentă, până acum ceva timp priveam problema ochilor ca pe un ghinion, ca pe o pedeapsă a vieții).

Mama, cu ajutorul acestei energii, avea posibilitatea de a simți calea vieții, de a avea o claritate a drumului ei (exact claritatea vederii de care eu am nevoie). Dar ea, murind de tânără, nu a mai apucat să-mi ofere educația sau, mai bine spus, cunoașterea, cu ajutorul căreia să pot obține și eu această claritate. De aceea ea mi-a trimis-o mie, să nu fie pierdută, sperând că această energie să îmi arate și mie calea vieții.

Simțeam că, dacă aș fi putut simți mai mult această energie, mi-ar fi fost de un mare ajutor în evolutia mea, dar nu înțelegeam cum…

Dacă aș fi găsit calmul în zbucimul acesta al vieții, poate mi-aș fi dat voie să o simt mai mult, să mă simt mai mult, și calea ar fi fost mult mai ușoară, mai rapidă dar, din neștiință și luptând prea mult contra mea, am împins această comoară în exteriorul meu. O respingeam… mă respingeam pe mine, mă agitam și mă grăbeam, fugind în stânga și-n dreapta, obosindu-mă fără rost. La fel cum a fost și fuga vieții mele actuale, încercând să fac lumii exterioare pe plac, pentru a fi văzută, iubită, acceptată. Pentru a aparține! Dar cum să aparții exteriorului când nu-ți aparții ție? Devii o victimă a exteriorului și-ți pierzi scânteia interioară, cum mama – din regresie – nu și-a dorit să fiu. Prin acel dar, ea a încercat să-mi transmită: „stai pe loc, stai cu tine, fă liniște și ascultă-ți interiorul și acolo voi fi eu și înțelesul a ceea ce eu ți-am lăsat moștenire. Autonomia și independența ta interioară, dacă le vei descoperi, atunci oriunde și cu oricine ai fi, tu vei fi bine! Așa cum am fost și eu înainte să mă omoare… așa că îți dau ție această energie și, chiar de-ți va fi greu, s-o înțelegi. Chiar de-ți va fi potrivnică la început, când vei găsi cheia răspunsului, viziunea largă și clară a orizontului ți se va deschide. Acolo vei găsi curajul să fii tu, să vezi viața prin lupa ta și nu prin lupa forțată de exterior. Apoi, nimic nu-ți va mai sta în cale.”

Această femeie s-a oferit să mă ajute să învăț calmul și să accept energiile ajutătoare. Să nu mă mai împotrivesc. Când mama a murit, am simțit un abandon fizic și emoțional, creionând durerea mea interioară și zbuciumul aceasta. Ce eu nu știam este că mama nu a plecat nicicând de lângă mine. O parte a sufletului ei a rămas mereu cu mine prin acel curcubeu (așa arăta energia aceea), doar că durerea plecării ei a fost atât de mare încât nu am putut-o interioriza și armoniza în mine, nu am putut-o accepta și de acolo și lupta aceasta cu energia mamei și cu viața, lipsindu-mi prezența ei. Durerea a fost atât de mare, încât a acoperit energia primită în dar de la ea. Atunci s-a produs separarea de ea și, implicit, de mine, oricât ar fi încercat ea să mă ajute. Conexiunea este ceea ce căutam eu cu adevărat, iar conexiunea cu oamenii o primeam arătând că sunt puternic, că mă pot integra, că mă conformez așteptărilor lumii, pentru a nu mai simți acel sentiment de singurătate, pe care l-am activat când ea a plecat. Neștiind că, de fapt, în liniștea singurătății stătea piesa puzzle-ului ce-mi lipsea.

Chiar de corpul ei fizic a murit, parte din energia ei era mereu lângă mine sau voia să fie, dacă eu îi dădeam voie. O respingeam pe ea și tot ce ea avea mai bun de oferit; repingeam acea claritate, evoluție, neînțelegând viața și darurile ei pentru mine, deoarece eu aveam nevoie de ea fizic. Un copil nu înțelege energia primită, în schimb înțelege prezența fizică a mamei lui.

Asta am simțit, văzut și trăit eu în regresie.

……………………………………………………………………………………………..

Acum înțeleg și relația cu mama mea din prezent. Toată această răceală și abandonul emoțional pe care îl simt are un trecut mult îndepărtat. Dorul de o îmbrățișare a mamei nu putea fi vindecat în această viață. Dorul era prea intens și de prea mult timp. Aveam nevoie de multă afecțiune pentru a trece peste și de aici și atragerea părintelui pe principiul rezonanței. Eram rănită, eram îndurerată, era un dor în sufletul meu venit de departe.  Același dor și abandon le simțeam și când mama pleca pe furiş pentru treburile și cumpăraturile casnice, lăsându-mă în grija bunicii. Eu realizam ulterior plecarea ei și se activa acel dor, şoc, acea nedreptate. De ce nu m-a anunțat că pleacă? Mă întrebam… Oricât de bună ar fi bunica pentru un copil, copilul are nevoie de atenția și prezența mamei.

Dragi mame! Nu plecați fără să anunțați copiii, oriunde ați pleca. Copilul suferă și acea rană rămâne în sufletul lui și nu este tocmai ușor de vindecat. Acești copii vor învăța că prezența de care au nevoie costă și trebuie să plătească un preț pentru asta. Prețul uneori e mai mare decât credeți voi, iar regretul vostru din cauza suferinței lor va fi pe măsură.

……………………………………………………………………………………………..

Dar revenind la regresie… nu știu câte vieți au mai trecut de atunci, dar mi-a apărut prietena mamei care purta o rochie lungă așa cum purtau femeile din vechime. Ce știu și am simțit este că perioada era din timpul Imperiului Roman.

Am simțit cum se apropie o energie joasă care ar fi vrut să mă împiedice în a-mi găsi armonia cu energia mamei mele. Această energie avea legătură cu moartea mamei mele. Era o forță care a omorât-o pe mama, tocmai pentru că ea avea acest dar al lucrului cu energiile – acest dar al libertății interioare, al curajului de a fi ea, care a condus-o la esența și autonomia ei interioară. Iar un astfel de om care nu se supunea credințelor și doctrinelor bisericești, era considerat periculos pentru societate. Cei care au fost împotriva ei și s-au opus folosirii acestor energii, au ars-o pe rug, sperând că vor stopa acest transfer către mine. Mama era considerată o vrăjitoare doar pentru că își găsise puterea interioară, conexiunea directă cu Sursa și nu mai avea nevoie de intermediari. Astfel devenise o amenințare pentru cei de la putere, care voiau să domine și să dețină controlul maselor. Era ca o energie neagră care se împotrivea energiei mamei, ca aceasta să mă cuprindă. O energie care avea forma straielor preoţesti, și o capă tip coif asemănătoare celei a papei de la Vatican. Direcția de acolo a venit, mama trebuia eliminată pentru că ea simțea, era plină de bucurie și iubire și nu putea fi controlată. Parcă o simt și acum, cu părul ei lung și negru, cu fața albă, luminoasă, emanând culori de vibrație luminoasă…

Și, în final, a apărut!

Cred că acesta era dorul de mamă pe care îl simțeam și în viața aceasta, pe care mi-aș fi dorit sa îl simt și pentru mama actuală și nu am știut cum. Nu simțeam să o iau pe mama actuală în brațe pentru că nu simțeam în brațele ei cum mă umplu de iubirea pe care o simțeam în trecut…

Mi-a spus: Hai mama! Dacă eu a trebuit să plec, hai să te ajut să integrezi această energie pentru a o dărui și tu mai departe (libertatea interioară și eliminarea nevoii de validare exterioară pentru a mă simți complet). Mama a venit pentru scurt timp, simțind că am nevoie de ea. Și-a creat un scut de protecție față de acea energie neagră și m-a pus jos să mă adoarmă, ca să pot integra mai ușor energia ei. Această energie era un curcubeu. Era energia tuturor chakrelor.

Ea a pus energiile chakrelor în mișcare, învârtindu-le. Din această mișcare a apărut simbolul yin-yang – masculinul și femininul din noi. S-a simțit ușor și bine mângâiatul mamei pe burtica mea, iar odată cu mișcarea energiilor, acestea își pierdeau culoarea și o nouă energie de culoare albă apărea de jur împrejurul meu. Imediat aceasta începe să facă parte din mine, o energie pe care o emit acum, energia albă a luminii din care apar culorile curcubeului.

Mama mă atinge ușor pe frunte calmându-mi sinusurile. Energia aceasta împreună cu răbdarea mea, va ajuta la diminuarea furiei din mine, care va duce la ameliorarea sinuzitei. Era acea furie pe care eu o simțeam în diferite momente din copilăria mea, chiar la plecarea mamei, care a declanșat nu doar apariția sinuzitei, dar și problemelor cu ochii (același șoc l-am simțit în momentul în care tata a trebuit să plece din casa mamei. Eu atunci am suferit foarte mult, din ce mi-a spus mama).

Mi-a lăsat acea energie albă și mi-a spus că este timpul să plece, să am răbdare că totul va reveni la normal, dar este necesar să las totul se se integreze și să se armonizeze treptat. Curățenia, ușurința pe care o simțeam și lipsa de tristețe mi-a confirmat faptul că totul este bine.

Mama nu mă va părăsi nicicând, va fi mereu în inima mea, după cum spunea și tatăl  spiritual Zalmoxis. Îi mulțumesc din suflet mamei pentru acest dar, pe care cândva, îl credeam un ghinion.

–

Note:

Femeile au fost arse pe rug în Imperiul Roman, însă contextul și motivele diferă substanțial de imaginea „vânătorii de vrăjitoare” din Evul Mediu. Ardere pe rug era o pedeapsă aplicată în antichitate pentru infracțiuni specifice, precum vrăjitoria dăunătoare (veneficium), incendierea sau trădarea, iar în perioada persecuțiilor, creștinii (inclusiv femeile) erau uneori executați prin metode violente, inclusiv focul.

Principalele contexte în care femeile erau arse în Imperiul Roman:

– Vrăjitoare/Magie (Veneficium): Sub legea Lex Cornelia de sicariis et veneficis (81 î.Hr.), practicile magice care cauzau moartea sau daune (veneficium) erau pedepsite cu moartea. În timpul împăratului Tiberius Claudius, de exemplu, 85 de femei și 45 de bărbați acuzați de vrăjitorie au fost executați.

– Persecuțiile Creștinilor: În timpul persecuțiilor (începând cu Nero în 64 d.Hr.), creștinii, inclusiv femeile, erau adesea aruncați fiarelor în arenă, dar unii erau și arși. Tacitus menționează că sub Nero, creștinii erau acoperiți cu piei de animale, lăsați să fie sfâșiați de câini sau îmbrăcați în „tunica molesta” (o tunică impregnată cu smoală) și incendiați pentru a servi drept torțe umane.

– Infracțiuni Morale/Sexuale: Împăratul Constantin cel Mare a promovat legi drastice în 326 d.Hr., stipulând că femeile care participau de bunăvoie la „răpirea” lor sau care aveau relații sexuale cu propriii sclavi puteau fi pedepsite prin ardere.

– Vestalele: Vestalele care își încălcau jurământul de castitate (incestum) erau îngropate de vii, nu arse pe rug, aceasta fiind o pedeapsă ritualică, nu o execuție prin foc.

Conform surselor:

https://www.thecollector.com/early-christian-martyrs/

https://en.wikipedia.org/wiki/Vestal_Virgin#:~:text=Vestals%20who%20allowed%20the%20sacred,were%20publicly%20beaten%20to%20death.

https://en.wikipedia.org/wiki/Death_by_burning

https://en.wikipedia.org/wiki/Witch_trials_in_the_early_modern_period

Foto: Paul Cusick by Unsplash

Citește și despre alte articole aici.