Sufletul mi-a fost atins de această acțiune, la care am fost parte, și pe care am conturat-o cu inima deschisă.

După ce am văzut și trăit alături de aceste persoane chiar și pentru câteva ore, am realizat cât de mare este nevoia de asemenea programe de susținere. Și da, educația și susținerea trebuie să facă parte din viața lor cu mult timp înainte ca acestea să-și piardă drumul, sensul, și rostul pe lumea asta. Închisoarea nu este un loc plăcut pentru niciun suflet, dar aveam multe suflete care sunt închise chiar și în afara porților penitenciarului. Vedem suflete închistate, strâmtorate, pline de frici și angoase cum trec zilnic pe lângă noi. Credem că durerea e mai mare când ești lipsit de libertatea fizică, când ești constrâns să urmezi niște reguli, norme, o conduită anume, când trebuie să îți ispășești pedeapsa. Oare să fie astfel?

Abuzul, neglijența, abandonul și alte răni care sunt produse în copilărie au efecte pe parcursul întregii vieții. Suntem diferiți și reacționăm diferit. Pentru nimeni nu este târziu să își revină. Totuși zarurile au fost aruncate, fapta a fost comisă și nu mai este decât un drum de făcut, de ispășit, înțeles și remediat. Răul produs trebuie echilibrat. Poate este prea târziu pentru a remedia răul produs, dar nu este târziu pentru a-și schimba viața.

Unii se simt un gunoi al societății, alții respinși și blamați, alții marginalizați. Dar fiecare în parte se simt excluși, abandonați. Se confruntă cu părerile oamenilor despre ei când vor ieși. Ce vor zice? Cum mă vor privi? Ce vor crede copiii mei despre mine? Acestea se cuibăresc în viețile lor, le încețoșează mintea și le împietresc inima.

Tehnici care pot fi implementate cu succes

Tehnica aplicată în proiectul – Pași spre Transformare – desfășurat în cadrul Asociației Lio pentru aceste persoane private de libertate, a fost una simplă, și anume de a le privi așa cum sunt, de a nu le judeca, de a afla câteva lucruri despre ele, de a crea un raport de încredere pentru a putea conștientiza împreună cauzele și consecințele acțiunilor lor, de a seta împreună un scop, astfel încât viața lor să capete un sens dincolo de gratiile penitenciarului. Ca după liberare, ele să se folosească de resursele pe care le dețin (și care au fost identificate împreună cu noi) pentru a depăși consecințele nefaste ale etichetării sociale și ale eșecului social, să poată învăța, munci și întemeia o familie. Să fie bine și să nu mai repete acțiuni care au condus la dezechilibru atât în viețile lor, cât și a celor implicați. Sunt persoane cu nevoi psiho-socio-educaționale și educația este un factor important în reabilitarea lor. O educație venită prin intermediul oamenilor calzi, capabili să conțină bagajul lor traumatic și să ofere îndrumarea necesară. Am observat cum carențele educaționale accentuate, influențele mediului extern, inconsecvența psiho-comportamentală, absența unor valori și modele stabile de raportare la varietatea de situații, oameni cu care s-au confruntat de-a lungul vieții sunt numai câțiva dintre factorii care necesită intervenția educativă în cazul lor.

Îmi amintesc de Dr. Hew Len care aplica metoda hawaiană Hoʻoponopono de reconciliere și iertare realizată pentru cei închiși, dar aplicată pe sine (chiar dacă el povestește despre pacienții din spitalul de psihiatrie, se poate aplica oricum, oriunde și în orice context). Cazurile erau dintre cele mai dificile, iar rezultatele au fost spectaculoase. Pentru mai multe detalii despre acest subiect găsiți pe youtube sau în cartea Zero Limite de Joe Vitale. Cele 4 formule magice aplicate ca o mantră și simțite la nivel afectiv erau cele care au adus rezultate nemaipomenite – îmi pare rău, iartă-mă, te iubesc, mulțumesc. De fapt, este vorba despre respect față de cei care participă la viață împreună cu tine, despre iubire, recunoștință și iertare. Cele mai puternice frecvențe vindecătoare.

Un alt cercetător rus, S.N. Lazarev povestea la un moment dat că la o emisiune TV, a auzit o întâmplare despre un „preot ortodox care lucra la închisoare și despre care, se poate spune, că făcea minuni. Acesta nu-i vindeca de boli pe deținuți și nici nu le îmbunătățea soarta. Când vorbeau cu el, deținuților li se schimba caracterul, le renăștea sufletul.

Psihologia contemporană afirmă despre caracterul unui om că este imposibil să fie schimbat. Psihologia zilelor noastre, deși și-a primit denumirea de la cuvântul antic grecesc „psycho”, care înseamnă „suflet”, a uitat complet de suflet și nu se folosește de acest termen. Psihologia contemporană nu crede în Dumnezeu. Iar fără asemenea noțiuni, precum credință, iubire și suflet, este imposibil să schimbi caracterul în mod real.

Acest preot îi ajuta pe deținuți să-și schimbe caracterul și aceștia deveneau alți oameni.

Experiența acestui om a rămas unică, deoarece alți preoți nu au mai reușit să o repete.

În ce constă totuși enigma acestui fenomen? Preotul nu-și ascundea esența propriei metode de educație. Secretul era foarte simplu: vedea chipul lui Dumnezeu în fiecare om. Acest fapt înseamnă că el îl vedea pe fiecare om ca pe un fiu al lui Dumnezeu. Despre acest lucru ne învăța Iisus Hristos și despre acest lucru a uitat religia de azi. Atunci când unui om i se insuflă încă din copilărie faptul că el este un rob al lui Dumnezeu, că el trebuie să se teamă în fața lui Dumnezeu, este foarte greu să simți iubirea și să te schimbi.

În Iudaism se consideră că omul este un partener, un colaborator al lui Dumnezeu. Calea către Dumnezeu începe cu teama ca fiind cel mai important factor de constrângere, de respectare a poruncilor, pentru ca apoi un om să treacă la respect, admirație și evlavie.

Creștinismul îndeamnă omul să devină un fiu al lui Dumnezeu. Acesta trebuie să treacă de la îndeplinirea forțată a poruncilor la a le îndeplini de bună voie. Teama este înlocuită cu iubire. Din cine știe ce motive, în Ortodoxism și în Catolicism, a avut loc o întoarcere la teamă și constrângere, o trecere inversă de la fiul lui Dumnezeu, de la un partener, la un rob…

Mi se pare că am înțeles de ce experiența preotului care făcea minuni s-a dovedit a fi de nerevendicat. Preotul nu vedea un rob al lui Dumnezeu în fiecare om, ci un fiu al lui Dumnezeu. Acest lucru le dădea deținuților un nou punct de sprijin, o posibilitate de a trece de limitele „Eu-lui” său uman cu toate atașamentele, patimile și crimele acestuia.”

Un pas în cerc

Este o inițiativă ce aduce la suprafață povești cutremurătoare ale deținuților din Statele Unite ale Americii despre care găsiți detalii AICI. Ceea ce m-a pus pe gânduri a fost comentariul unui băiat cu autism (sub id-ul @northwind1153) care spune următoarele:

„Când am auzit întrebările, am făcut un pas spre centru aproape de fiecare dată. Și mi-am pus o întrebare: de ce nu am fost niciodată la închisoare? Bănuiesc că răspunsul m-a durut și mai mult. Am autism. Ceea ce – pentru a spune simplu – mă face să cred că prefer să mă sinucid decât să-i rănesc pe alții. Și am încercat, și nu o singură dată. Ceea ce m-a salvat de la închisoare a fost că mi-am îndreptat toate agresiunile și ura împotriva mea. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu spun că cei care sunt în închisoare nu au făcut nimic rău. Tot ce vreau să spun ar fi că este nevoie de mult noroc și de circumstanțe foarte speciale pentru a NU deveni infractor, dacă ai o tinerețe atât de dură. Ar trebui să facem două lucruri: să-i ajutăm pe deținuți, care sunt încă partenerii noștri la viață, să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși și viața lor. Și pentru a face viața mai bună copiilor. Trebuie să rupem cercul și ciclul. Fiți acolo unul pentru celălalt. Arătați respect, bunătate și empatie. Doar fiți oameni unul față de celălalt.”

Ce mă motivează să mă pun în serviciul vieții?

Oamenii. Ei mi-au dat un scop și eu am dăruit mai departe miracolul vieții. Prin tot ce trăiesc, simt, prin atitudinea, căldura, dragul cu care mă implic în fiecare proiect în parte.

Când le-am întâlnit parcă și cele câteva prejudecăți pe care le mai aveam, au dispărut fără urmă. Sunt la fel ca noi, am văzut lumina din ochii lor, doar că ele posibil să fi luat decizii pe care noi nu le-am luat, sau să fi trecut prin anumite circumstanțe nefaste la care nu au știut cum să facă față.

Și de aceea gândul meu și susținerea mea s-a îndreptat și spre copiii și tinerii din centrele de plasament pentru că ei sunt extrem de vulnerabili. Și pot ușor să ajungă ăn astfel de circumstanțe. Le sunt alături, din dorința de a le împărtăși din dragul meu de viață, poate că va deveni molipsitor pentru unii dintre ei și vor ști cum să întâmpine viața, cum să gestioneze mai bine situațiile și emoțiile.

Descopăr multe, cercetez, întreb, mă perfecționez tocmai pentru a ști cum să le vin mai eficient în întâmpinare. Și ei au nevoie de un model de readaptare care să spargă modelul de creștere sau mediul în care au crescut. Ce să facem, cum să susținem mai bine astfel încât să nu mai ajungă acolo în centre, în penitenciare? Statul consumă enorm de multe resurse pentru a-i ține acolo. Câte cursuri și ședințe de terapie este nevoie să fie livrate deținuților și copiilor din centre ca să fie prevenite aceste lucruri? Nu se investește în asta, sunt proiecte care nu prezintă interes pentru cei de la putere. Dar mai suntem noi, cei care pot fi de folos comunității, care pot aduce puțină lumină acolo unde confuzia, grija și lipsa speranței i-au acaparat.

Când le vezi speranța și bucuria din ochi, provocate de prezența ta, timpul parcă se oprește. Oamenii nu-i vizitează. Și tocmai aceste vizite le oferă siguranță, faptul că unii vin să îi viziteze, să le ofere ceva, să îi încurajeze. Și astfel ajungi să te simți inspirat de astfel de momente și binecuvântat că poți participa la ele.

Persoanele private de libertate ne-au povestit despre ei, câte ceva despre povestea lor de viață, despre fapte cu care se confruntă în penitenciare. Tulburător. Sfâșietor. Dar nu putem să lăsăm să ne destabilizeze. Au nevoie de noi și de puterea noastră pentru a se stabiliza, și ulterior să-și acceseze propriile resurse, să devină autonomi și independenți, responsabili pentru propriile acțiuni și propria viață.

Este foarte ușor să judeci, dar când înțelegi situația cu adevărat, și motitvele care i-au determinat să ia această decizie, lucrurile se schimbă. Nimic nu justifică comportamentul, tocmai de aceea plătesc pentru asta. Dar emoțiile, trăirile, durerile unui om, trebuie tratate cu respect.

Oricine merită a doua șansă, și unii chiar au dovedit că se pot schimba.

Să fim buni și înțelegători.

Să fim atenți.

Să fim.

Foto. Hasan Halmasi