Top
Ilinca Vandici. Mândria ascunsă sub vorbe mărețe - OanaPustiu.com

Zilele trecute citeam presa și, ajungând la categoria monden, am dat peste un articol care mi-a lansat niște semne de întrebare. Articolul se baza pe câteva răspunsuri date de prezentatoarea de televiziune Ilinca Vandici în cadrul unor emisiuni televizate. Dar, pe lângă răspunsuri, pe care le-am urmărit ulterior în emisiunea – 40 de întrebări cu Denis Rifai, mi-a atras atenția avalanșa de comentarii pe care oamenii le-au lăsat în spațiul vitual.

Și nu, nu a fost o pierdere de timp faptul că mi-am alocat 2 ore într-o noapte târzie pentru a viziona o emisiune TV, pentru că îmi place să studiez comportamentele oamenilor ce sunt puși în anumite ipostaze. Chiar și pe mine mă studiez în taină și, zic că-mi sunt și-un critic bun. De asemenea, îmi face plăcere să observ opiniile oamenilor la diverse teme abordate. Răspunsurile, comentariile pot spune atât de multe despre persoana lor, despre așteptările, neîmplinirile și nevoile lor, încât par a fi o frumoasă carte deschisă.

 

SĂ ÎNCEPEM…

Citez mai jos din spusele Ilincăi, pentru a se putea observa cauza pentru care oamenii sunt atât de vehemenți în critici dar, și pentru a descoperi un alt unghi din care se pot observa lucrurile.

 

”I-aș ierta orice pentru că este omul care mi-a oferit tot ceea ce am visat, am așteptat și sperat că o sa mi se întâmple vreodată în viață”.

Ilinca Vandici a declarat că i-ar ierta orice soțului, iar comentariile răutăcioase ale oamenilor au legat acest lucru de orice violență domestică. Gura lumii știm că este greu de închis, că este nemărginită, dar pe lângă asta, uneori e și malițioasă. Păreri vor exista întotdeauna, nemulțumiri la fel, dar important este să realizăm care dintre ele au și rol de avertizare și din care avem de învățat și câte ceva.

Presa rar alege câte un lucru pozitiv ca știre, și dacă ar fi să aleagă dintre o știre negativă și un adevăr denaturat și reinterpretat, alege a doua variantă, ceea ce este și mai grav. Un adevăr denaturat și reinterpretat alunecă mai ușor prin cotloanele minții, trecând ușor de filtrul conștiinței umane. Mintea umană face trierea știrilor false mult mai ușor decât a celor ce au la bază o declarație adevărată care poate fi reinterpretă de o minte întunecată.

 

Iertarea nu este condiționată de ceva anume. Mecanismul iertării nu este înțeles cu adevărat. Când iertarea este condiționată de obținerea unei stări, a unor bunuri, sau de obținerea unei vieți de vis ce ni se oferă, ea nu mai poate fi numită iertare. În momentul în care nu primim la schimb ce ne dorim, nu mai iertăm și nici nu mai acceptăm orice. Iertarea nu poate fi nici selectivă, nici determinată de ceva anume.

Să ierți înseamnă să te eliberezi tu de orice sentiment negativ, dar nu să încurajezi un anumit comportament, nu înseamnă să permiți să fii rănită la nesfârșit, și nici să accepți anumite comportamente doar pentru că primești la schimb ceva. Să ierți înseamnă să te eliberezi din propriul prizonierat. Ceea ce este greu de înțeles este că iertarea se referă la propria eliberare, la a nu mai căra în spate poverile celui neiertat. Iertarea este un cadou pe care ți-l faci ție însăși.

Să ajungem să iertăm orice este mare lucru, pentru că ne-am elibera de atât de multe emoții pe care le ținem captive înlăuntrul ființei noastre. La nivel declarativ putem spune multe, dar oare ne ajută în vreun fel? Să înțelegem ceea ce presupune cu adevărat iertarea este primul pas spre eliberare. Și să nu uităm că nimic nu se petrece întâmplător, și că fiecare acțiune are o consecință.

 

”Cred foarte tare în Dumnezeu și în drumul pe care el îl creează pentru fiecare. Cred că totul se întâmplă cu un scop în viață”.

De aici înțelegem că orice se întâmplă trebuie acceptat, iar dacă intervine nemulțumirea, ea nu face decât să ne semnaleze că există loc de îmbunătățire. Mergând pe credința ei, că totul se întâmplă cu un scop, ar fi fost ușor pentru ea să găsească și scopul din spatele acestei situații neplăcute de viață. Astfel ar fi evitat multe clipe de suferință și regrete cu care s-a confruntat după emisiune.

 

”Femeile mă invidiază pentru că nu pot avea ceea ce am eu. Iar ce am eu e greu de obținut și atunci e mai ușor să ataci…femeile văd în mine o valoare pe care nu o văd în ele.”

Ilinca Vandici spunea că femeile sunt invidioase și geloase pe ea și că oamenii bogați, frumoși și deștepți sunt mereu invidiați și atacați. Nu este întotdeauna adevărat. Omul poate ataca și când observă superioritatea, înfumurarea, abordarea atotștiutoare și prefăcătoria celuilalt. Și acestea se simt cel mai ușor, le recunoaștem cu toții, pentru că fac parte într-o mică sau mare măsură din viața fiecăruia.

Sunt și oameni care, prin comentariile lor, îți pot deschide ochii cu privire la tendințele negative care îți dăunează vieții. În acest caz ei sunt doar un semnal de alarmă, un avertisment. Nu toți doresc să aibă viața celorlalți. Nu toți suferă de invidie sau gelozie. Sunt oameni care nu-și doresc același stil de viață, dar asta nu înseamnă că sunt invidioși, frustrați sau răuvoitori.

 

”Sunt într-o continuă analiză și dezvoltare personală”.

Ei, aici este mult de discutat, dar am să schițez doar câteva idei. Ilinca Vandici este o femeie mult prea controlată, o femeie care se îndepărtează mult de la naturalețea ei și se străduiește să pară o femeie fatală. Aerul ei de superioritate este simțit dincolo de ecranul televizorului. Este o femeie mult prea studiată care-și calculează fiecare gest. Este o femeie care are nevoie să învețe modestia, umilința, simplitatea.

Ilinca Vandici este o femeie frumoasă, dar nu știe să își poarte frumusețea cu umilință și decență iar asta o face să fie doar un corp gol pe dinăuntru, secat și secătuit de energie. Este o femeie carismatică, cu foarte mult potențial, un formator de opinie care poate educa multe tinere, pentru că publicul poate fi și educat, printre altele. Dar, mai ales, o femeie care educă, la rândul ei, un băiețel ce, la un moment dat va prelua același tendințe, comportamente și caractere pe care le percepe în familie. O femeie înzestrată cu multe calități, cu multe resurse personale, o femeie muncitoare care are capacitatea de a depăși orice provocare în vederea obținerii țelului stabilit. Și atât timp cât țelul este în acord cu legile divine va avea parte numai de binecuvântări. Dacă acestea nu există în viața ei, înseamnă că țelul ei este stabilit în funcție de propriile interese.

Nevoia de a se auzi pe ea, nevoia de control a dus la această forțare a discursului, în care nevoia de validare, de apreciere a umbrit frumoasele ei calități.

În plan profesional, emisiunea pe care ea o moderează îi amplifică tendințele existente din ea. Se identifică cu rolul omului de televiziune și în viața de zi cu zi, unde ea ar trebui să își păstreze rolul natural, cel de ființă umană. Cu greu poate conecta lumile din jurul ei, spre exemplu lumea interioară, personală, cu cea mondenă. Se vede că succesul și-a luat dreptul, luându-i din dulceața și căldura sufletească. Cu cât își ascute mintea mai mult și devine mai analitică, mai inteligență, cu atât devine mai rece, mai distantă. Și astfel își crează un zid de impenetrabilitate.

Oamenii simt lipsa naturaleții, forțarea, demonstrațiile doar de dragul de a te auzi pe sine și a-ți arăta inteligența, cunoștințele, puterea, frumusețea. Și de aici și comentariile răutăcioase, dar acestea sunt la orice pas. Jignirile sunt gratuite. Așteptările sunt peste tot. Dar ce rămâne și te modelează este reacția avută în urma oricăror situații de viață. Și mai ales modul în care îmbrățișezi aspectele care produc un anumit deranj interior.

Și aici observăm o consecință a lipsei de autenticitate cu privire la terapia aleasă sau la procesul de introspecție, de care Ilinca amintea. Și cum este ea nevoită să revină la etapele fundamentale pe care le-a sărim în evoluția ei.

 

MUNCA TERAPEUTICĂ LIPSITĂ DE CALITATE

Cunoașterea de sine nu se referă doar la părțile bune și pozitive, ci se referă și la gestionarea oricărei situații și stări psiho-emoționale. Dacă Ilinca Vandici se află deja într-un proces de introspecție de câțiva ani alături de terapeutul ei, după cum declară ea, păi această situație face parte din aspectele ce le are de lucrat. A venit taman bine în viața ei, și necesită a fi înțeleasă și integrată.

 

”Cred că sunt o tipă foarte spirituală, cu o energie și o vibrație foarte înaltă, cred că simt foarte multe lucruri, cred că simt oamenii, cred că îi citesc… aș vrea să se facă un film, să se scrie o carte despre viața mea.”

O astfel de părere despre sine denotă multe aspecte neintegrate încă. Dacă un terapeut încurajează o astfel de părere personală, nu face decât să contribuie la creșterea ego-ului și, ulterior, la destabilizarea clientului.

 

Un bun terapeut depistează tendințele clientului și ajută la înțelegerea și înfrânarea lor, dezvoltând valorile esențiale, cum ar fi bunătatea, smerenia, generozitatea, onestitatea, responsabilitatea, acceptarea, compasiunea, angajamentul etc.

 

”De ce m-ai păcăli când știi că sunt o tipă inteligentă?”

Nu fraza în sine deranjează cel mai mult, ci tonul de superioritate. Niciodată nu a plăcut omului această atitudine. De la mândrie a pornit totul. Conform învățămintelor biblice, până și îngerii au căzut din Cer, adică au ieșit din comuniunea cu Dumnezeu.

 

”Nu accept de la un om minciuna, trădarea, ipocrizia, falsitatea. Dacă eu sunt sinceră, de ce aș accepta asta? Tu de ce nu ai fi la fel de sincer cu mine?”

Se observă cum se omit etape în evoluția personală și spirituală, cum dorința de a fi o persoană foarte spirituală nu este în echilibru cu bazele pe care trebuia să și le însușească la începutul drumului ei evolutiv. Încă mai are de înțeles și acceptat multe până a ajunge la nivelul evolutiv despre care amintește. Suferința apare și când lucrurile se iau mult prea personal și se compară cu propria poveste de viață.

 

”Nu-mi place să cred despre mine că sunt narcisistă și plină de sine, dar îmi place să cred despre mine că sunt cea mai bună variantă a mea”.

Sunt importante momentele ei de introspecție din această perioadă. Sunt importante comentariile care o deranjează cel mai mult, pentru că acelea rezonează cu acel aspect din ea pe care încă nu-l conștientizează. Sunt convinsă că i-au displăcut comentariile oamenilor cu privire la mândria ei, un aspect ce a cauzat, după cum spuneam, căderea din înaltul cerului. E grea căderea, dar sublimă ridicarea. Dacă va reuși să se ridice ca pasărea pheonix din propria cenușă își va trece testul. Este un proces atât de personal și intim asupra căruia trebuie să lucreze. Dar va fi bine… dacă va înțelege. Iar dacă nu, testul continuă și sub alte forme, mult mai intense ce-i drept.

 

”Lucrez la flexibilizarea mea, la a nu mai fi atât de perfecționistă”.

Ilinca Vandici recunoaște că este perfecționistă, prin urmare și acest episod voia să fie perfect. Viața este perfectă în esența ei, dar tot ce ține de exterior nu este în controlul nostru. Ceea ce rămâne în controlul nostru total este doar ceea ce se petrece în lumea noastră interioară.

 

”Vreau să fiu un exemplu pentru copilul meu… Vreau să fiu o femeie desăvârșită”.

Pentru asta va fi necesar să fie pusă în situații limită, să învețe să le accepte și să le gestioneze corespunzător. Să învețe să elimine toate atașamentele și toate preconcepțiile. Așadar, până la desăvârșire mai e ceva drum de parcurs.

 

CINE E PE PRIMUL LOC, BĂRBATUL SAU COPILUL?

”Vreau ca bărbatul să meargă la muncă, să facă bani, că scutecele le schimb eu, de asta suntem noi femei. Bărbatul trebuie să fie șmecher. Orice ar face el tot acasă se va întoarce. El rămâne pe primul loc în viața mea și apoi copilul”.

Să începem cu sfârșitul – bărbatul pe primul loc și apoi copilul. Foarte mult a afectat această frază femeile din mediul online care au adus și mai multe critici, acestea negând faptul ca bărbatul să fie vreodată înaintea copilului.

Ce este drept este că mult m-a pus pe gânduri și pe mine acest aspect de-a lungul anilor, dar pe drumul meu evolutiv am întâlnit multe argumente care m-au ajutat să-mi remodelez un nou punct de vedere. Oricât aș fi vrut să rămân fidelă credinței mele, ultimul strop de îndoială, mi-a fost spulberat când am descoperit frumoasele rânduri ale Mitropolitului Vladimir al Asiei Centrale care spun că dragostea părintească e sacră, însă nu trebuie să uităm că față de dragostea conjugală ea vine pe locul doi. Nu este îngăduit ca afecțiunea pătimaşă pentru copii să întunece sentimentele conjugale în loc să le întărească şi să le facă mai elevate. Copilul trebuie să crească în dragoste, dar mai întâi de toate el trebuie neapărat să vadă strălucirea dragostei dintre tatăl şi mama sa şi abia apoi să se scalde în dragostea lor părintească faţă de el. În familia unde au amorțit sentimentele reciproce ale părinţilor, inima copilului poate să se răcească, să nu învețe să iubească oricât de tandră ar fi cu el mama şi oricât de grijuliu ar fi cu el tatăl. 

Totuși nu cred că Ilinca a făcut afirmația în acest context, ținând cont de abordarea ei generală. Cât privește șmecheria bărbatului, aici aș dori să mă abțin de la orice fel de comentarii, dar nu înainte de a schița atributele cheie ale bărbatului adevărat. Un bărbat adevărat este cel care are grijă de femeie, o respectă, o iubește și face sacrificii pentru ea. El nu face aceleași lucruri pe care le face foarte bine femeia, ci o completează. Nu trebuie neapărat să gătească, să facă cumpărături, să ajute la curățenie sau să schimbe scutece.

 

„Dacă eu conduc un anumit tip de mașină, dacă eu îmi permit un anumit tip de apartament, ce ar putea să mă atragă la un bărbat care nu își permite lucrurile astea? De ce? Care e viziunea lui asupra vieții? Dacă până la acea vârstă nu a reușit să aibă o mașină mai șmecheră decât a mea, o casă mai mare decât a mea, haine mai frumoase decât ale mele, vacanțe mai scumpe decât mine, de ce l-aș mai aprecia? De ce l-aș mai iubi?”, a spus Ilinca Vandici.

A descris perfect nivelul pe care ea îl are de depășit. Un nivel în care atașamentul față de lucrurile materiale sunt mai importante decât orice virtute. Iubirea se pare că este una condiționată. Nu avem de ce să judecăm nimic, ci doar constatăm, pentru că judecata nu-și are niciun rost. Și avem câteva exemple de persoane publice care și-au făcut deja un obicei din a judeca. Am scris despre asta aici.

Poate realizăm că fiecare acțiune, fie ea legată de un anumit comportament, o anumită vorbă, o anumită intenție etc. produce întotdeauna consecințe. Și atunci vom deveni mai atenți la noi și la ceea ce emitem.

 

JUSTIFICĂRI

Imediat după avalanșa de comentarii din mediul online, a simțit nevoia să se justifice, ceea ce este un lucru bun, doar că atitudinea superioară și lipsită de naturalețe a fost, de asemenea, prezentă.

”În 17 ani de carieră, am avut un discurs frumos, e prima oară când se întâmplă asta! E dureros! De o vreme încoace sunt foarte tristă, am luat pauză de la rețelele de socializare. Am stat eu cu mine și am analizat… Eu nu mi-am dorit niciodată să transmit asta”.

Chiar dacă multe lucruri nu dorește să le transmită, reușește acest lucru prin intermediul atitudinii ei, de care poate să nu fie conștientă, prin tonalitatea și caracterul modelat de-a lungul vieții.

 

”Îmi pare rău că ați înțeles greșit…” Asta se întâmpla după sutele de comentarii negative la adresa ei. Dar aici nu este vorba despre o alegere neinspirată a cuvintelor, ci este vorba despre tonul și atitudinea de care ea dă dovadă, de poziția ei superioară, de atitudinea lipsită de modestie. Și asta deranjează! Nu este vorba despre o interpretare, sau despre scoaterea unor cuvinte din context.

După o astfel de afirmație, Ilinca Vandici ajunge să-și justifice discursul, să își recunoască parțial vina și neatenția, doar prin prisma faptului că e persoană publică și că ar fi trebuit să fie mai atentă la cuvintele folosite.

Aici, în acest scurt video încearcă să argumenteze, doar că, atunci când nu îți conștientizezi părțile de umbră, este greu să îți controlezi emisiile energetice care iau forma atitudinii ce a deranjat sute, poate chiar mii de oameni. Și nu este vorba neapărat despre deranjul oamenilor, pentru că nicioată nu poți mulțumi deplin oamenii, ci este vorba despre deranjul resimțit de ea la auzul acestora.

Uneori, cu cât mai mult încercăm să ne justificăm cu atât mai rău poate fi. De multe ori un simplu drept la replică este mai mult decât suficient.

A fi atent la ceea ce spui în mediul public, și nu numai, este cât se poate de benefic atât pentru tine cât și pentru interlocutori. Dar aici avem de-a face cu o negare, cu o neacceptare, cu o nevoie de a avea dreptate și o tendință de control dusă la extrem.

 

Ne dezvoltăm voluntar, prin înțelepciune sau involuntar, prin suferință. Parțial energia ei s-a curățat prin suferință dar asta se poate menține doar dacă ea reușește să înțeleaga și să iasă din starea de îndoială, de confuzie, de regret și orice alt sentiment negativ la adresa situației în sine și a oamenilor care au răspândit în spațiul virual comentarii negative pe tema acestui subiect. Și mai ales dacă ea începe un proces de lucru cu sine autentic.

 

Ea trebuie să înțeleagă că acest episod o ajută să devină mai umilă, mai prezentă asupra lucrurilor care contează cu adevărat în viață. Această situație, dacă este cu adevărat înțeleasă, reușește să o apropie mai mult de ea și de ce nu, de Dumnezeu, pentru că ea, cu siguranță și-a pus măcar o singură întrebare de genul: de ce Doamne a trebuit să trec prin asta, de ce nu am știut să mă opresc la timp, să fiu mult mai atentă la ceea ce spun pentru a nu da frâu liber interpretărilor. Și până la urmă, a-ți pune întrebări și a lega din nou conexiunea cu divinitatea dinlăuntrul nostru este cel mai bun lucru ce ni se poate întâmpla.

 

Prin urmare, tot răul este spre bine…

posteaza un comentariu