Top
Printesa Fara Nume - OanaPustiu.com

Astăzi, 15 febuarie 2022, este primul an când sărbătorim Ziua Națională a Lecturii. O zi în care celebrăm cartea și povestea pe care fiecare autor o crează în adâncul necunoscutului. O poveste prin care acesta face necunoscutul cunoscut aducându-l în viețile iubiților cititori. Și ce poate fi mai frumos decât să ne lăsam cuprinși de misterul și farmecul poveștilor, să ne reamintim de vremea copilăriei când devoram poveștile și basmele cu zâne, prinți și spiriduși.

 

Întâmplare sau nu, chiar astăzi printre multe scrieri ce își așteaptă rândul în calculatorul meu, am dat peste această frumoasă poveste trimisă de câțiva ani de psiholog Corina Pîrșean. Imediat am vrut să o împărtășesc cu voi. Și știți de ce? Pentru că are legătură cu misiunea noastră, descoperirea de Sine.

 

și povestea începe așa…

 

A fost odată ca niciodată o prințesă. Prințesa trăia într-un palat măreț și o chema Prințesa fără nume. Prințesa fără nume, trăia într-o lume lipsită de culoare. Culorile pe care ea le vedea în fiecare dimineață când se trezea și până la culcare erau negru și gri.

Bunica ei, regina mamă, femeie trecută prin multe încercări ajunsă la vârsta de 180 ani păstra cu sfințenie o carte de povești moștenită de la bunica ei și în fiecare seară, înainte de culcare îi citea Prințesei fără nume din aceea carte o poveste. Poveștile erau nemaipomenite, iar Prințesa fără nume era fascinată și aștepta nerăbdătoare fiecare seara când Bunica ei îi citea din cartea minunată. Poveștile vorbeau de eroi, eroine, Feți frumoși, Cosânzene, Zâne, de iarbă verde, de râuri albastre, de focuri roșii, de Soare arzător și galben, de Lună caldă și albă, de cer cu stele și de multe, multe minunății pe care Prințesa fără nume doar și le putea închipui. Bunica îi mai citea, în cartea minunată de povești despre fericire, despre curcubeu, despre dragoste, despre păsări măiestre și multe altele pe care lumea în care Prințesa fără nume trăia, nu le întâlnise.

Ultimei povești din cartea minunată, îi lipseau câteva pagini care se pierduseră în timp, așa că povestea se termina cu: „Și Zeița Valorizării se supară foc și plecă din lumea asta luând cu ea culoarea, fericirea, curcubeul, dragostea, soarele, luna, stelele și toate celelalte minuni.”

Într-una din seri când Bunica îi povestea despre o minunată vietate, micuța Prințesă fără nume, îi promise Bunicii, că atunci când va ajunge la vârsta feminității, va pleca de acasă să caute dincolo de hotarele palatului aceste minunății, să o caute pe Zeița Valorizării.

Trecu timpul și veni accea zi minunată când Prințesă fără nume, împlini vârsta feminității, 13 ani. Așa cum promisese, își luă rămas bun de la părinții săi și de la Bunica și plecă în căutarea Zeiței Valorizării.

Porni la drum cu multă frică pentru că nu știa ce o să urmeze și unde o va duce drumul. Tristă, că lasă casa părintească și pe Bunica, dar cu speranța că va aduce înapoi culorile, strângând la piept desaga în care avea cartea minunată de povești plecă fără să se uite înapoi.

Merse și merse, depăși cu mult granițele țării tatălui său. După atâta mers, obosită fiind se culcă. Își făcu o pernă dintr-o piatră și adormi. Începu să viseze. În vis îi apăru un Șarpe, șerpuind pe un câmp înverzit, așa cum era în cartea pe care Bunica o citea în fiecare seară. Șarpele se opri, se uită la ea ridicându-și capul din iarbă și îi spuse. „În drumul tău de mâine, te vei împiedica de un băț și vei cădea, după ce te ridici, să iei acel băț de toiag să te însoțească la drumul tău, căci îți va fi de mare folos.” Prințesa fără nume se trezi și porni la drum. La un moment dat, privind în zare să vadă dacă drumul capată o cotitură, se împiedică și căzu. Se ridică și porni mai departe. Își aduse aminte de vis, se întoarse din drum se uită la bățul care o dărâmase și îndoită fiind, dacă să ia bățul sau nu, deoarece pentru ea devenea o greutate în plus, se hotărî să-și asculte visul și luă bățul cu ea.

Porni iar la drum, după multe zile de mers, obosită căzu iar într-un somn adânc. În visul ei apăru o pădure deasă și din interiorul pădurii ieși un Jaguar care, uitându-se la ea îi spuse: „Mâine în drumul tău, ai să găsești un băiat de vârsta ta rătăcit, cu hainele rupte. Să nu te sperii de el, să îl inviți cu tine la drum.” Prințesa fără nume se trezi și porni la drum. La un moment dat pe marginea drumului, un băiat trist și posomorât, stătea și desena semne nepământene cu degetul în praf. Se uită la el și aducându-și aminte de vis îl întrebă dacă dorește să meargă cu ea. Băiatul încuviință și porniră amândoi fără a vorbi la drum.

Merseră ei ce merseră, până ce oboseala îi toropi și se culcară pe marginea drumului. Prințesa fără nume avu din nou un vis. Se făcea că din înaltul cerului un Vultur privea orizonturile. Se coborî din înălțimile lui și îi grăiește fetei: „Draga mea, drumul pe care ai pornit este foarte frumos, dar și foarte anevoios. Mâine, pe drum, ai să găsești un bolovan care, la un moment dat va lumina, oprește-te și ia-l cu tine.” Prințesa fără nume se trezi, îl trezi și pe băiat și porniră la drum.

Cum mergeau ei așa în liniște pe un drum pe care nu mai văzu oameni de mult timp, la un moment dat Prințesa fără nume, observă o lumină, se apropie si dădu peste un bolovan. Luă bolovanul în desagă și porni la drum. Îi era din ce în ce mai greu de mers, toate acele lucruri pe care ea le adunase îi îngreunară mersul. Se opri și aruncându-și privirea în depărtare văzu un palat. Palatul era împrejmuit cu garduri înalte. Străbătu ea drumul de jur împrejurul palatului dar nu găsi o poartă prin care să intre, încercui palatul de trei ori și degeaba. Obosită, îngândurată și tristă că nu o să poată trece dincolo, se așeză pe bolovanul pe care îl cără cu ea și bolovanul începu să vorbească: „Fata mea ca să poți intra în palat trebuie sa răspunzi la o ghicitoare: „Când sunt în pântec văd. Când mă nasc îmi pun ochelari. La vârsta adolescenței și la vârsta adultă sunt orb. La bătrânțe încep să văd prin ochelari. Pe patul de moarte văd din nou”.

Prințesa se speti, se gândi, cugetă mult, spuse ghicitoarea cu voce tare, că poate primește cumva răspunsul, și obosită fiind adormi. Visă de data asta Soarele, asa cum era el descris în cartea de povești a Bunicii și acesta îi spuse: Răspunsul ghicitorii este Sinele.

Fata se trezi și pentru prima oară simți un fior nou în corp. Să fie bucurie? se întreba ea în sinea ei. Citise despre bucurie în cartea Bunicii.

Îi dădu pietrei răspunsul ghicitorii și se deschise poarta Palatului. Înaintă puțin pe drumul ce ducea la Palat și văzu că drumul începe să capete verdeață, iarbă, copaci exact ca în poveștile Bunicii și mai merse ea și văzu apa și cerul iar deasupra palatului se ridica semeț mândrul Soare. Simțea în ea fericirea, știa că asta era, pentru că așa se simțeau oamenii din poveștile Bunicii.  Dar ea și băiatul de lângă ea erau tot în culori gri.

Ajunse la poarta palatului, bătu în ușă și ușa se deschise, făcu un pas în palat și când îl făcu pe al doilea se lovi puternic de o oglindă. În oglindă apăru Zeița Valorizării, frumoasă îmbrăcată într-o rochie în culorile curcubeului, cu flori în păr. Zeița Valorizării i se adresă: „Ca să treci și de această încercare trebuie să te duci în grădina palatului și să aduci planta care curge. Ai grijă însă să nu atingi nimic altceva căci te vei transforma în lacrimi”.

Ajunsă în grădina palatului căută ea în lung și în lat și în colțul de miazăzi găsi planta care curge. Dar nu se putea ajunge la ea, pentru că de jur împrejurul locului unde sălășluia planta curgătoare, curgea apa vie. Apa vie înconjura și proteja planta care curgea și orice muritor care atingea acestă apă vie se transforma în lacrimi. Așa că, Prințesa fără nume nu avea cum să ajungă, să o culeagă așa cum o sfătuise Zeița Valorizării. Stătu ea, așa pe marginea apei gândindu-se ce să facă și de oboseală adormi. În vis îi apăru Șarpele care îi spuse: „Plantează în apa vie toiagul pe care l-ai cărat atâta drum și așteptă.” Prințesa fără nume se trezi și plantă toiagul. Și toiagului începu să-i crească rădăcinile și ramurile, frunzele și florile. Toiagul se transformă într-un copac. Crengile copacului ajungeau pe malul celălalt. Fata repede se urcă în copac, dar crengile copacului nu o țineau și Prințesa fără nume cădea la loc pe mal de fiecare dată. După ce încercă de multe ori, obosită adormi.

În vis îi apăru Jaguarul care îi spuse: „Tu nu poti trece dincolo, dar băiatul pe care îl ai cu tine poate, roagă-l pe el să-ți aducă planta care curge.” Așa și făcu. După ce se trezi, rugă baiatul să-i aducă planta care curge. Băiatul trecu dincolo, luă planta curgătoare și i-o aduse Prințesei fără nume. Dar băiatul nu mai dorea să o urmeze înapoi acasă în țara din care venea Prințesa fără nume, pentru că acolo pe insulița plantei care curge, el învie si căpătă culoare și sens. Așa că băiatul se întoarse pe insula apei vii. Prințesa fără nume, nerăbdătoare porni către palat. Ajunse în fața oglinzii, trecu mai întâi prin oglindă mâna cu planta curgătoare și apoi trecu și ea pe partea cealaltă o oglinzii.

Prințesa fără nume ajunse față în față cu Zeița Valorizării. Aceata îi spuse: „Valorizarea este închisă într-un cufăr și păzită de un Dragon, dacă reușești să adormi Dragonul atunci poți lua cufărul valorizării și să îl duci în împărăția ta.”

Prințesa fără nume, ajunse în camera Dragonului. Dragonul mare, fioros și viclean o ispitea pe fată spunându-i: „Vino mai aproape, să te văd mai bine că de mult timp te așteptam.” Prințesa fără nume obosită de atâta gândire, de cum să facă să adoarmă Dragonul, adormi. În somn îi apăru Vulturul care îi spuse: „Când îți vei găsi numele, să-l strigi cu voce tare, bolovanul pe care îl cari cu tine de atâta drum va străluci, iar Dragonul va adormi.”

Prințesa fără nume se trezi și se gândi ce nume poartă ea. Toată lumea o striga Prințesa fără nume, deci se decise să strige acest nume, dar bolovanul rămase inert. Deodată îi veni în cap un nume, numele ei, Nimeni, îl strigă cu voce tare. Bolovanul începu să strălucească, iar Dragonul adormi.

Luă cufărul unde era închisă Valorizarea și părăsi palatul Zeița Valorizării.

În drumul ei spre casă, Nimeni mai mult zbura decât mergea, așa de bucuroasă și nerăbdătoare era să aducă acasă cufărul valorizării. Pe la jumătatea drumului, obosită adormi. În vis îi apăru Zeița Valorizării care îi spuse: „În cufărul Valorizării ai să găsești un ou de pasăre Colibri, ocrotește-l, apără-l și când pasărea Colibri se va naște, Sufletul tău, Comorile tale și Valorizarea ta se vor întoarce la tine.”

Prințesa Nimeni, plecă mai departe, ajunse la porțile castelului părinților ei la a 31 aniversare a sa. Deschise cufărul Valorizării și deodată o superbă pasăre Colibri de culoarea aurului apăru din ou. Acestă micuță pasăre transformă tot regatul, prin batăile ei minunate de aripi, așa cum îi citise Bunica în cartea cu povești. Tot regatul era acum colorat, exista Soare, Luna, cer cu stele, iarbă verde, fericire, dragoste, păsări măiestre.

Sufletul Prințesei Nimeni, Comorile ei și Valorizarea ei se întoarseră la ea iar Curcubeul brăzda ca un zâmbet cerul…

 

Foto: Ben White

posteaza un comentariu