Astăzi este despre o poveste tare plăcută sufletului meu, scrisă de Max Lucado – autor de bestseller-uri internaționale, pe care o redau în cele ce urmează. Ea se regăseșe, pe lângă multe alte povești deosebite și în cartea „Efectul Matrioska” scrisă de Luminița Oprea care va fi retipărită în curând și pe care o găsești AICI.

Povestea care ne îndeamnă să privim oamenii cu alți ochi, să nu-i mai împărțim în oameni buni, răi, deștepți, proști, săraci, bogați, obraznici, cuminţi, mincinoşi, sinceri, îndemânatici, nepricepuți, înțelegători, încăpățânaţi… să eliminăm pentru o clipă etichetele.

 

Povestea începe astfel:

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleți mici, din lemn, ciopliți toți de un tâmplar pe nume Eli. Acesta își avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălțime se vedea întregul sat. Fiecare omuleț era altfel. Unii aveau nasul mare, alții aveau ochii mari. Unii erau înalți, alții erau scunzi. Unii purtau pălărie, alții costum.

 

Însa aveau două lucruri iî comun: toți erau făcuți de acelaşi tâmplar și trăiau în acelaşi sat. De dimineață până seara, zi de zi, omuleții făceau singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omuleț avea o cutie plină cu stele aurii şi o cutie plină cu buline negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe ulițele satului lipind stele sau buline unul pe celălalt. Omuleții drăguți, din lemn lustruit şi frumos vopsiți, primeau întotdeaun stele, dar aceia din lemn necizelat, cu vopsea, nu primeau decât buline negre.

 

Tot stele primeau și cei talentați: unii puteau ridica greutăți deasupra capului, alții puteau sări peste cutii înalte. Mai erau unii care știau cuvinte dificile şi alții care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea stele aurii.

 

Aşa se face că unii omuleți aveau trupul plin de stele…. Ori de câte ori primeau câte o stea se simţeau atât de bine, încât îşi doreau să mai facă ceva să mai poată primi una.

 

Alții însă nu știau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceștia din urmă. Încerca tot timpul să sară mai sus, ca alții, dar întotdeauna cădea la pământ. lar când ceilalți îl vedeau jos, se adunau buluc în jurul lui și lipeau buline pe el. De multe ori se mai zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre.

 

lar după aceea, când încerca să le explice omuleților de ce căzuse, spunea mereu câte o neghiobie şi toți se îngrâmădeau să lipească şi mai multe bulinte pe el.

 

După un timp avea atât de multe, încât nu mai voia să iasă pe uliță, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să cadă într-o baltă… şi imediat o să primească buline!

 

Adevărul este că avea atât de multe, încât ceilalți omuleți veneau și îi lipeau altele fără niciun motiv. „Merită mulțimea asta de buline negre”, își spuneau omuleții unii altora. Este clar ca nu e bun de nimic!

 

După un timp, Pancinello a ajuns să creadă ce se zicea despre el. Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, își spunea el. În rarele dăți când ieşea din casă, stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simțea în largul lui.

 

Într-o zi, se întâlni cu un omuleț total diferit de ceilalți: nu avea nici stele, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.

 

Fiindcă nu avea nicio bulină, unii o admirau atât de mult, încât se grăbeau să-i lipească o stea. Dar niciuna nu stătea lipită. Alții însă o priveau cu dispreț, fiindcă nu avea nicio stea, și atunci voiau să îi lipească o bulină, dar şi aceasta cădea imediat.

 

„Ca ea vreau să fiu”, îi trecu prin minte lui Pancinello. „Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalți!” Așa că o întreba pe Lucia cum se face că ea nu are nicio etichetă.

 

– Nu este mare lucru, îi răspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.

 

– Pe Eli?

 

– Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.

 

– Dar de ce?

 

– Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus, pe deal! Și cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.

 

– Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?! strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se așeză la fereastră și începu să se uite cum alergau omuleții de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.

 

„Dar nu este drept!”, îşi spuse el supărat. Şi se hotărî de îndată să meargă la Eli. Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărare până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAȘE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât brațul lui! Înghiți în sec și își zise: „Eu aici nu rămân!” Şi se îndreptă spre ieşire.

 

Dar chiar atunci îşi auzi numele strigat de un glas pătrunzător:

 

– Pancinello, tu eşti?

 

Omulețul de lemn se opri.

 

– Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine! Pancinello se întoarse încet și îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.

 

– Ştii cum mă cheama? Îl întrebă Pancinello.

 

– Bineînțeles că ştiu, doar eu te-am creat!

 

Eli se aplecă, îl ridică de jos şi îl așeză lângă el pe bancă.

 

– Hmm…., murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello. Se pare că ai adunat ceva etichete….

 

– Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!

 

– Pancinello, copilul meu, în fața mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalți despre tine!

 

– Chiar nu-ți pasă?

 

– Nu, şi nici ție nu ar trebui să-ți pese! Cine sunt ei, să împartă etichete bune sau rele? Și ei sunt tot omuleți de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că ești o persoană foarte deosebită!

 

Pancinello începu să râdă:

 

– Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine? Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuț şi spuse încet.

 

– Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine! Nimeni… niciodată…, nu-l mai privise astfel pe Pancinello. Si, în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui!

 

Nici nu mai avea cuvinte…

 

– În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.

 

– Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea niciun fel de etichete, răspunse Pancinello.

 

– Ştiu, mi-a povestit despre tine.

 

– De ea de ce nu se prind etichetele?

 

– Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!

 

– Cum adică?

 

– Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât crezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puțin îți pasă de etichetele pe care ți le pun ceilalți oameni. Înţelegi?

 

– Păi, nu prea…

 

Eli zâmbi.

 

– Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îți va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îți voi aduce aminte cât de important ești pentru mine.

 

Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre ușă, Eli îi spuse:

 

– Nu uita, eşti o persoană deosebită, fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greșesc niciodată!

 

Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: „Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”

Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…

–

De fiecare dată când primești nenumărate etichete sau te pregătești să împarți etichete bune sau rele, gândește-te la Pancinello, omulețul de lemn care a depășit durerea prin credință și încredere.

Scrie-mi, dacă dorești, în comentarii ce alte povești de suflet ți-au plăcut din cartea recomandată de mine sau din altele pe care cu bucurie le primesc ca și recomandări.

Lumea are nevoie de povești frumoase și, prin faptul că mai împărtășim câte una reușim să facem lumea un loc un pic mai bun și mai frumos.

 

Foto: Brett Jordan by Unsplash

Citește și despre alte povești aici.