Povestea Basmului
Ce se întâmplă atunci când o societate uită că s-a născut liberă și acceptă întunericul ca pe o normalitate? Aceasta este întrebarea centrală pe care o ridică fragentul selectat din scrierile lui Dan Puric. Printr-un dialog plin de sensibilitate între un bătrân (Basmul) și oamenii curioși care veneau să îl asculte, povestea explorează transformarea „cuvintelor-lumânare” în realitate prin puterea credinței. O poveste simplă, dar extrem de profundă care ne oferă o lecție despre curaj, libertate și sacralitate.
–
Undeva, într-o țară frumoasă, ascunsă între munţi, se înalţă o mănăstire, ce ține în inima ei un Basm. Lumea vine să-l vadă, să-l asculte, ca să-şi aducă aminte de sine. Şi multe lucruri află cei veniți acolo de la Basmul pitulat în inima mănăstirii. Cum că, odată, erau mai buni, mai drepţi, mai viteji şi cu mult mai frumoşi; şi, nevenindu-le să creadă, se întreabă între ei.
„Veniți, strigă apoi unii la alții, e cineva acolo, în munți, care ne spune că suntem buni!”
„Cine vă spune asta?”, întrebau furioşi oamenii mici de la poalele muntelui, cei care ţineau de împărăţia urâtului. „El, Sfântul!… Basmul nostru!”, strigau bucuroşi oamenii.
„Nu-i nici un sfânt! Este un biet bătrân, ce vă minte. N-ați fost niciodată frumoşi, sunteți la fel ca noi. N-ați fost niciodată altfel! Suntem egali!”, țipau, speriați că în țara lor s-ar putea naşte Frumosul, slujitorii împăratului urât.
Ceva începea să se schimbe în Împărăția Întunericului.
Basmul aducea Lumină, iar lumea simțea, începând să freamăte. De mult nu mai văzuseră soarele şi nici măcar stelele. Mergeau cu capul în jos, în pământ. „Ridicați capul spre stele!, le spunea Basmul. Sunteți frumoşi!”
„N-avem voie, murmurau bieții oameni, iar trupul nu ne mai ascultă. Aşa ne ştim de când ne-am născut, cu capul în jos”.
„V-ați născut liberi”, le spunea Basmul. Şi vorbele lui deveneau lumânări în întunericul țării. „Stingeți lumânările!, strigau soldaţii. Nimeni n-are voie să vadă!” Şi oamenii legii alergau după cuvintele-lumânare, să le stingă. Suflau din răsputeri, dar mica flacără, în loc să se stingă, devenea şi mai mare.
„De ce suflă soldaţii Împăratului Urât în lumânările-cuvinte, părinte?”, întrebau oamenii temători Basmul. „Le este frică că va veni Ziua şi-atunci o să vă vedeți frumusețea”, răspundea bătrânul. „Le este frică de libertatea voastră”.
„Dar unde este frumusețea noastră, părinte?”, întrebau nedumeriți oamenii. „Au îngropat-o în întuneric!”, răspunse cu tristețe Basmul.
„Se dă LUMINĂ!”, a strigat deodată cineva. Şi oamenii, înnebuniți de spaimă, alergau care încotro, întrebând: „Ce ne facem?”
„Deveniți voi înşivă lumânări!”, răspunse bătrânul, şi-şi aplecă lumina spre frunțile oamenilor. Şi, în clipa aceea, mii de luminițe s-au adunat şi s-a făcut Ziuă.
„Ce basm frumos!, îmi spuse copilul de lângă mine. Deci, aşa s-a făcut din nou Ziua în Împărăția întunericului! Dar, cine era bătrânul ca un basm?, m-a întrebat din nou copilul. Cum arăta? A fost şi el copil, ca mine?”
„Nu pot să-ți spun în VORBELE LUMII despre el, acestea nu-l cuprind. Ar trebui să am CUVINTE-LUMÂNĂRI ca să ți-l povestesc”.
„Încearcă totuşi…”, stărui puştiul. „Bine, atunci am să ți-l povestesc tot printr-un basm”.
(Continuarea o veți regăsi în volumul Despre Omul Frumos, de Dan Puric)
Foto: Rolf Schmidbauer on Unsplash
