Oare am uitat ce înseamnă, de fapt, sărbătorile? Sărbătorim, dar uităm ce anume sărbătorim. Sărbătoarea a ajuns prilej de petrecere, unde omul se îmbuibă cu băutură și mâncare, se delectează cu muzică zgomotoasă… dar a uitat să sărbătorească iubirea de semeni, apropierea, prețuirea, uniunea.

Esența sărbătorilor constă în actul de dăruire. Doar aceasta aduce reala bucurie. Un act care este de sine stătător și care nu ar trebui conectat la o anumită sărbătoare. Dăruirea în sine este o sărbătoare și ar fi minunat să o sărbătorim de oricâte ori avem ocazia.

SFÂNTUL NICOLAE SAU MOȘ NICOLAE?

Am descoperit o frumoasă poveste de sărbători într-un film finlandez, un film educativ care poate fi vizionat ori de câte ori simțim că ne îndepărtăm de esența sărbătorilor. Poate fi vizionat chiar împreună cu copiii pentru a le insufla adevărata valoare a sărbătorilor – aceea de a dărui și celor care nu au. Povestea lui Nicolae este cea a unui copil orfan care reușește să depășească momente dificile de viață și să-și urmeze visul de a dărui. Este o poveste plină de emoție ce poate trezi conștiințe, poate trezi iubirea de semeni.

Înțelegem de ce (și pentru cine) avem ghetuțele pregătite. Și din ce găsim acolo putem lua câte ceva și pentru ceilalți.

În dar vă las în ghetuțele voastre acest film de suflet, viața adevăratului Moș Crăciun. Filmul online integral și subtitrat în limba română îl regăsiți aici.

Mă întreb adeseori…

Oare Sfântul Nicolae este diferit de Moș Nicolae? Cu toate că viețile lor se aseamănă…

Oare Moș Crăciun ar putea fi, de fapt, Moș Nicolae?

Dăruirea, fără implicarea omului, nu ar putea exista. Până și Dumnezeu ne dăruiește nouă, omenirii. Ființa umană este implicată în actul de dăruire. Prin voința și dăruirea oamenilor, acest circuit dăruitor ia viață.

Dar pentru a dărui, trebuie să știi că ai, că deții, că ești bogat. Cei care au, dăruiesc celor care nu au. Acesta este un mesaj înălțător. Din puținul fiecăruia, din ghetuțele lor, să ia câte ceva și să dăruiască celor care au mai puțin decât ei. Fie că este vorba de un coleg de școală, de un vecin, de un om al străzii, de un prieten… Sunt atât de mulți copii care nu au parte de dulciuri, de ghetuțe, hăinuțe, mese calde, ce să mai vobim de iubire, afecțiune, atenție.

În actul de dăruire, iubirea de semeni strălucește. Se împlinește. Se desăvârșește. Dăruirea merge mână în mână cu smerenia. Alături de actul de dăruire, se regăsește și actul de smerenie, de respect pentru creație, de iubire, de prețuire. Ceea ce nu are legătură cu niciun fel de îngenunchere, habotnicie, rugăciune. Cel mult o plecăciune în semn de respect. Un Creator nu vrea pe nimeni cu capul plecat, cum nimeni nu vrea ca ai lui copii să fie obedienți. Este respectul față de divinul dinlăuntrul nostru, este vorba despre stimă și onoare față de sine.

Iubirea nu are nevoie de îngenunchieri. Nu are nevoie de rugăciuni nesfârșite. Nu are nevoie de ritualuri. Degeaba luăm cu asalt bisericile și templele dacă nu suntem în stare să dăruim, să fim smeriți, să avem respect și grijă față de oameni; dacă nu suntem capabili de a oferi o încurajare, o bucurie, o vorbă caldă, o îmbrățișare.

DESPRE DAR ȘI DĂRUIRE

Omul care dăruiește știe că are resurse interioare nelimitate! Este bogat. El știe că nu dăruiește din ceea ce are, ci din ceea ce primește în sufletul lui. Și fiecare ființă umană are multe resurse interioare, diferența fiind că unii ajung să le și acceseze. Omul care dăruiește știe, de asemenea, că lui își dăruiește, că el este asemeni celui ce primește. Dacă tu crezi că nu ai, ce poți dărui? Nimic. Te vei lega oricând de orice fel de lipsuri.

Omul bogat interior nu dăruiește de la el! El dăruiește necondiționat: dăruiește pentru că vrea, nu pentru că îi ceri! Și astfel energia care însoțește darul are puterea de a te învălui cu iubire.

Energia darului făcut din suflet atinge inima și poate schimba vieți și destine. Din iubirea ta poți dărui la infinit, pentru că ea nu se împuținează, dimpotrivă, cu cât dăruiești mai mult, cu atât te împlinești mai mult!

Poți dărui fără iubire, dar nu poți iubi fără dăruire, amintea Octavian Paler.

Ca și copii, noi primim. Dreptul nostru este să primim. Primim până la maturitate ca apoi să putem dărui. Ne revanșăm față de tot ce au făcut părinții pentru noi prin faptul că dăruim mai departe. Primim şi iar primim ştiind că într-o bună zi tot ceea ce am primit se va revărsa către cei care astfel vor deveni mai bogaţi.

Lumea noastră interioară funcționează pe baza unor legi. Este necesar să se mențină echilibrul între a dărui și a primi. Spre exemplu, se poate ca cineva să fie într-o situaţie dificilă, și noi să ne dorim să-l ajutăm, cu toate că simțim uneori că nu putem și nu ar trebui să ne implicăm. Oare este cazul să ne implicăm, putem să o facem? Oare în astfel de situație ne atingem propriile limite? Este valoros să recunoaștem asta. Dăruirea începe cu o însufleţire ce ne atrage şi ne stăpânește. În actul de dăruire efortul încetează, și totuși prezența profundă de sine se evidențiază.

LEGEA DĂRUIRII 

Jocul legilor universale – este minunat atunci când îi înțelegi regulile. Nicio lege nu acționează singură, de sine stătătoare. Ele se interconectează și funcționează minunat împreună. Spre exemplu, legea iubirii, legea dăruirii – a consacrării, legea recompensei – legea echilibrului, legea atracției. Acțiunea de a te dedica, de a oferi și de a primi.

Când începi să privești spre interiorul tău realizezi că nu poți oferi fără să primești, și nu poți primi fără să dăruiești. Actul dăruirii nu se poate împlini fără iubire, compasiune, iubire, onestitate. Dăruirea sinceră atrage primirea sinceră și atrage energie bună atunci când dăruirea vine de la sine, voluntar. Dăruiești pentru că așa simți și nu pentru că așa trebuie. În urma acestui schimb atragi lucruri, oameni, situații, oportunități, contexte noi de dezvoltare.

Legea dăruirii se poate pune în practică și prin faptul că dăruiești un zâmbet, o vorbă bună, un gând frumos, o mână de ajutor, o îmbrățișare, o încurajare… Este o artă să știi să dăruiești ceva ce altul are cu adevărat nevoie. Și oricine o poate face, cu condiția să înceapă să fie mai prezent în viața lui, mai atent la nevoile semenilor lui, să exerseze mai mult actul de observare, de tăcere, de introspecție.

Ca și copii noi primim. Dreptul nostru este să primim. Primim până la maturitate ca apoi să putem dărui. Ne revanșăm față de tot ce au făcut părinții pentru noi prin faptul că dăruim mai departe. Primim şi iar primim ştiind că într-o bună zi tot ceea ce am primit se va revărsa către cei care astfel vor deveni mai bogaţi.

Se poate ca cineva să fie într-o situaţie dificilă, și noi să ne dorim să-l ajutăm, cu toate că simțim uneori că nu putem și nu ar trebui să ne implicăm. Oare este cazul să ne implicăm, putem să o facem? Oare în astfel de situație ne atingem propriile limite? Este valoros să recunoaștem asta. Dăruirea începe cu o însufleţire ce ne atrage şi ne stăpânește. În actul de dăruire efortul încetează, și totuși prezența profundă de sine se evidențiază.

DĂRUIM PENTRU A PRIMI?

Dăruim pentru a primi sau pentru a oferi în mod necondiționat? Răspunsul îl aflăm observând lipsa de echilibru între a oferi și a primi.

Plăcerea de a primi a devenit mai mare decât plăcerea de a dărui. Actul de dăruire a devenit greoi, întortocheat și lipsit de importanță pentru mulți dintre noi. Totuși acesta ia formă de sărbători când ne străduim să fim mai buni, mai iubitori și iertători. Nu știu câți o facem pentru noi înșine, și câți pentru ochii celorlalți. Prea puțini o fac constant, fără să o lege, neapărat, de o sărbătoare anume. Devenim conștienți doar când primim ceva și ne simțim obligați, la rândul nostru, să dăruim. Un moment în care forțăm actul, crezând că astfel întoarcem favorul.

Sunt oameni care nu-și permit să aibă nevoie de nimic. Astfel nu au nevoie să ia nimic de la nimeni și nu se vor simți niciodată obligați sau vinovați față de cineva. Uite așa refuză și ceea ce viața le oferă. Se închid în fața ei.

Sunt oameni care își neagă propriile nevoi până când realizează că au dăruit destul și își cer dreptul de a fi recompensați. Oamenii care-i împovărează pe ceilalți, le creează obligații. Se anulează egalitatea și se amplifică superioritatea. Îi ajută pe toți și apoi au pretenții ca serviciile să le fie întoarse. Se amărăsc că viața e nedreaptă, dar despre faptul că ei au adus la viață această nedreptate nu se amintește.

Într-un cuplu sănătos când unul din parteneri dăruiește, celălalt primește și dăruiește puțin mai mult. La rândul său, partenerul primește din nou și simte să dăruiască și mai mult…

Mi-aș dori să ne îndrăgostim de oameni. Să dăruim mereu puțin mai mult decât primim. Să nu așteptăm să primim nimic în schimb, cu toate că nu putem anula legile amintite mai sus. Prin urmare, nu avem cum să nu primim la schimb câte ceva. Cât de mult s-ar schimba lumea în care trăim, doar dacă am folosi trebuincios acest act al dăruirii.

Să-i sărbătorim azi, și mâine și oricând se poate, pe cei mai puțin favorizați, pe cei săraci (cu toate că nu îmi place să folosesc astfel de termeni pentru că, în opinia mea, nu există unul mai favorizat decât altul, unul mai bogat decât altul; în ochii Lui suntem toți egali ca valoare, unii au altfel de bogății, care nu se văd, unii au de înțeles altfel de lecții, unii reușesc să privească altfel viața), pe cei orfani, pe cei bolnavi, care nu știu să copilărească, nu știu cum e gustul de turtă dulce și nici mirosul de cozonac, nu știu nici să se bucure, nu știu să râdă, să simtă, să îmbrățișeze. Cei care au uitat să guste din iubirea de semeni.

Noi uităm că suntem iubire și credem că ne-am născut să cerem iubire. Noi am venit aici pentru că suntem iubire, nu pentru că avem nevoie de ea!

Foto. Aaron Burden

Citește și un scurt gând de Crăciun aici.